La prima vedere, pare doar un moft: „Să mă ascund de sora mea!”, „Să mănânc toată ciocolata fără să mă vadă nimeni!”, „Să intru în dulapul cu cadouri de Crăciun!” Și, sincer, dacă ne gândim bine, și noi, ca adulți, ne-am dorit asta când eram mici (și poate chiar și acum, la ședințe lungi sau când sună telefonul fix de la bancă).

Dar invizibilitatea ascunde un adevăr mai profund: copiii vor să vadă cum ar fi să dispară din atenția tuturor, doar pentru a descoperi că, de fapt, cea mai mare magie este să fie văzuți.

De la „nu mă vede nimeni” la „uitați-vă la mine!”

E o transformare firească: copilul care se ascunde sub masă vrea, de fapt, să știe dacă părinții îl caută. Cel care șoptește „sunt invizibil!” așteaptă, de fapt, replica: „Te-am văzut! Ești minunat exact așa cum ești.”

Și aici apare paradoxul: dacă nu sunt văzuți și ascultați, își caută vizibilitatea în moduri mai puțin simpatice. Exact ca în copilăria noastră, când unii dintre noi și-au scris numele cu carioca pe perete, au încercat să „împrumute” mărgelele bunicii sau au mâncat trei kile de vișine din borcan doar ca să audă: „Cine a făcut asta?!” Era felul nostru de a spune: „Hei, exist și eu!”

De la vraja invizibilității la dorința de a fi văzuți și apreciați

Copiii își doresc să fie eroi, dar nu eroi generici, ci unici. Dacă unul vrea invizibilitate, altul vrea teleportare, iar al treilea vrea să vorbească cu animalele (ceea ce, sincer, ar rezolva multe conflicte cu pisica familiei). În spatele acestor fantezii se ascunde o nevoie serioasă: dorința de a fi recunoscuți ca indivizi diferiți de părinți și de ceilalți copii.

Și aici, noi, părinții, avem un rol mai mare decât credem. Pentru că, oricât de tentați am fi să spunem „seamănă leit cu mine!”, copilul vrea să audă altceva: „Te văd. Nu ca pe o copie, ci ca pe un original.”

Invizibilitatea, partea mai puțin roz

Sigur, dorința asta poate să ia și forme mai puțin simpatice. Dorința de a ieși din tipar poate să-i facă să forțeze limitele: să spună glume nepotrivite la școală, să facă experimente „chimice” cu șamponul și pasta de dinți sau, mai târziu, să încerce gesturi la limita regulilor doar ca să fie băgați în seamă. Aici trebuie să fim atenți: din invizibili nu trebuie să devină eroi doar prin boacăne.

Magia reală e să îi ajutăm să-și găsească scena unde să fie vizibili pentru calitățile lor, nu pentru încălcările lor.

Vraja invizibilității și magia petrecerilor în Copilandia

La Copilandia știm că vraja invizibilității e doar o etapă din visul copiilor. Adevărata magie este atunci când ei devin vizibili. Nu doar printr-un „uite ce costum frumos are!”, ci prin felul în care reușesc să iasă din anonimat și să fie recunoscuți ca indivizi unici.

Petrecerile pentru copii sunt ocazii perfecte pentru asta. În mijlocul aventurilor, al jocurilor și al momentelor speciale, fiecare copil capătă șansa să strălucească. Nu doar în fața părinților și familiei, care îi descoperă într-o lumină nouă, ci și în fața găștii lor de prieteni, unde unicitatea fiecăruia devine motiv de apreciere și respect.

La final, ei nu mai pleacă doar cu amintirea unei distracții, ci cu confirmarea că sunt eroii propriei povești. Iar asta, pentru noi, este magia care bate orice superputere.

Lectură magică… despre invizibilitate

Iar dacă vrei să explorezi și mai mult universul acestei dorințe, îți recomandăm cartea „Vreau să fiu invizibil” – o lectură amuzantă și sensibilă despre cum copiii își trăiesc fanteziile și cum pot descoperi magia de a fi văzuți.

Articolul Copiii și vraja invizibilității: între joc, rebeliune și unicitate apare prima dată în Copilandia.